Profesia de psihoterapeut are, în țara noastră, un istoric marcat de persecuție și confuzie, urmate de strategii tot mai consistente de organizare și fundamentare științifică a intervenției psihoterapeutice. Aceste strategii au avut ca scop formarea unui cadru standardizat de pregătire didactică și practică a viitorilor psihoterapeuți cu efecte pozitive în ceea ce privește, cel puțin cunoștințele acumulate de studenții care se îndreaptă către această profesie. De asemenea, scopul acestor strategii a mai fost și încercarea de a delimita intervenția psihoterapeutică de alte forme de întrajutorare, mai mult sau mai puțin teoretizate sau legiferate.

           Astfel, a deveni psihoterapeut este un proces, nu un eveniment unic (de tip inițiatic) sau un dat nativ. Cercetările lui Scott Miller și Berry Duncan de validare a eficienței în psihoterapie au evidențiat faptul că nu există anumite trăsături de personalitate caracteristice psihoterapeuților eficienți. De asemenea, nici învățarea unei tehnici anume și nici explorarea unor stări extatice nu va garanta eficiența.

           Procesul, despre care vorbesc, presupune

• în primul rând o bază informațională care să permită studentului să înțeleagă o serie de concepte ce vor defini fenomenele psihice și comportamentele pe care le vor întâlni în cabinet;
• să învețe o serie de metode și tehnici validate științific sau cel puțin experimentate de alți psihoterapeuți și cercetători, pe care să le folosească pentru a facilita schimbarea stărilor și comportamentelor disfuncționale pe care le vor defini corect în baza conceptelor învățate în faza anterioară;
• să exerseze suficient aceste metode și tehnici într-un mediu sigur de formare profesională, sub îndrumarea unui formator, pentru a-și forma abilitățile de a folosi acele tehnici și metode;
• să se pună pe sine în lucru, ca facilitator al schimbării și observator al acestui facilitator, capabil să diferențieze propriile conținuturi psihice, mai mult sau mai puțin distorsionante, de cele ale pacientului care îi va intra pe ușă la un moment dat și îi va spune că suferă.
• Să învețe și să exerseze autocompasiunea și compasiunea pentru ceilalți

Și atunci vom spune că am început să devenim psihoterapeuți.

Pe de altă parte, psihoterapeuții nu sunt:

• niște aplicatori de tehnici  pe care le putem găsi în tot mai multe cărți, fie că vorbim de materiale profesionale de cărți de self help (foarte utile, de altfel)
• buni ascultători care stau la taclale cu celălalt și își împărtășesc reciproc diferite insight-uri sau sfaturi (prietenii au deja acest rol)
• niște maeștri spirituali sau învățători care își asumă roluri de ghizi atotștiutori (și invalidanți în același timp)

A fi psihoterapeut înseamnă a avea curajul să te apleci cu o curiozitate nouă de fiecare dată asupra realității psihice a persoanei din fața ta și să recunoști că nu știi nimic despre ea, dar ești acolo, dispus să o descoperi și să o reflectezi cât mai corect și clar celuilalt, în așa fel încât ACESTA să poată spune AHA și să obțină schimbarea de care are nevoie (nu cea pe care o crezi tu necesară).

Și, nu în ultimul rând, a deveni psihoterapeut presupune a porni tu însuți pe acest drum în care îți explorezi propriile plusuri și minusuri, generic spus, pentru a le putea folosi în lucrul și în avantajul persoanelor față de care îți vei asuma o responsabilitate, la un moment dat. Acest drum personal nu are doar un scop tehnic sau pragmatic ci și emoțional-motivațional, pentru că îți oferă posibilitatea să îți dezvolți încrederea într-un proces pe care ulterior îl vei iniția și tu cu proprii clienți, ceea ce va avea un rol major în menținerea motivației și a stării tale de bine ca terapeut.