Termenul de psihoterapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cat si in cel al psihologiei comportamentale, cu orientarea sa riguros centrata pe obtinerea unor performante.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala, in cadrul careia se acorda o importanta deosebita tehnicilor de restructurare atitudinala, contine numeroase elemente comune cu psihoterapia rational-emotiva, multe din metodele utilizate de aceasta fiind foarte asemanatoare.
La ora actuala exista o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentaliste care au in comun, mai ales, doua aspecte:
- Convingerea conform careia procesele cognitive influenteaza atat motivatia, cat si comportamentul;
- Utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o maniera pragmatica.
In cursul sedintelor de psihoterapie, terapeutul si pacientul recurg la principiile invatarii in vederea modificarii structurilor cognitive ale pacientului, evaluand permanent efectele pe care le au aceste modificari in comportamentul si stilul de gandire.
Spre exemplificare, prezentam cateva date in legatura cu psihoterapia cognitiv-comportamentala in depresii (Beck, 1978).
Acest demers terapeutic porneste de la premisa ca starea depresiva rezulta din modul lipsit de logica in care pacientii gandesc despre ei insisi, despre lumea exterioara si despre viitor. Aceste idei lipsite de logica au tendinta de a se mentine chiar si in contradictie cu realitatea, deoarece indivizii adopta comportamente autoblocante si autodestructive prin intermediul urmatoarelor mecanisme:
- Perceperea selectiva a lumii ca fiind amenintatoare, ignorand situatiile contrarii;
- Mecanismul suprageneralizarii, prin care o experienta limitata este extrapolata asupra tuturor sectoarelor vietii si activitatii (m-a respins o fata inseamna ca nu sunt bun de nimic);
- Amplificarea semnificatiei unor evenimente negative (am fost dat afara din serviciu – aceasta inseamna sfarsitul vietii mele );
- Dezvoltarea unor moduri de gandire absolutista de tipul “totul sau nimic” (de pilda, comentariul rautacios al unei persoane este o dovada a lipsei noastre de valoare).
In cursul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a lui Beck, pacientilor nu li se cere sa-si schimbe ideile, ca in cazul psihoterapiei rational-emotive elaborate de Elis (1958, 1973, 1975), ci sa culeaga informatii despre propria persoana in urma unor experiente directe, informatii menite sa infirme conceptiile lor gresite despre ei insisi.
Terapeutul, impreuna cu pacientul, identifica parerile, credintele si expectatiile gresite ale acestuia din urma si le formuleaza sub forma unor ipoteze ce trebuie verificate. Se stabilesc apoi modalitatile concrete de verificare a lor in viata cotidiana. Aceste experiente, menite sa infirme opiniile eronate si autoblocante, sunt astfel planificate incat sa fie incununate de succes. Sarcinile sunt ierarhizate in functie de gradul lor de dificultate, in asa fel incat sarcinile mai usoare sa fie duse la bun sfarsit inainte de abordarea unora mai dificile.
Adesea, pacientul si terapeutul noteaza si analizeaza activitatile cotidiene ale pacientului. Notarea activitatilor este deosebit de utila pentru depresivi, pentru ca reduce tendinta spre inactivitate a acestor pacienti, cat si tendinta lor de a rumina ganduri in legatura cu ei insisi. Un loc important il ocupa notarea evenimentelor pozitive, pentru ca multi depresivi si-au pierdut capacitatea de a se bucura de ceea ce fac, de a descoperi placerile activitatilor pe care le desfasoara.
Atat notarea evenimentelor pozitive, cat si administrarea unor recompense tind sa sporeasca gradul de satisfactie si buna dispozitie a subiectilor.
Pacientii sunt incurajati, de asemenea, sa descopere afirmatiile implicite si gandurile automate care contribuie la formarea atitudinilor autodistructive. Ei sunt instruiti sa-si monitorizeze continutul ideatic si apoi sa verifice permanent validitatea acestuia.
Keith, Salkovskis, Kirk si Clark (1989) sunt de parere ca psihoterapia cognitiv-comportamentala pune un accent deosebit pe formularea conceptelor in termeni operationali si pe validarea empirica a rezultatelor tratamentului.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala se poate utiliza atat in terapia individuala, cat si in cea de grup. Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic.
Rezolvarea de probleme constituie o latura importanta a tratamentului. Toate aspectele psihoterapiei sunt prezentate in mod explicit pacientului, acesta colaborand cu terapeutul in planificarea unor strategii de rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacient. Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite.
Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor impreuna cu pacientul, pe baza unor informatii detaliate in legatura cu factorii care contribuie la mentinerea problemei-simptom.
Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza.
Dupa Keith, Salkovskis, Kirk si Clark (1989), obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt urmatoarele:
Primele sedinte sunt dedicate formularii unor ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si elaborarii unui plan terapeutic. Ipoteza este verificata in cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile trasate pentru acasa si, la nevoie, este modificata.
Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput, ele se pot schimba pe parcursul demersului psihoterapeutic.
Unii terapeuti fac greseala de a considera ca este suficienta identificarea problemei ( de ex. fobie de locuri inalte), pentru a aplica o anumita linie de tratament (de pilda, tehnica expunerii porgresive).Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti de faptul ca stabilirea cu precizie a diagnosticului ofera indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul, aceasta fiind utila doar in etapele preliminare; ulterior se impun informatii mai detaliate cu privire la:
- Ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca;
- Care sunt factorii precipitatori (situationali, mentali, emotionali) pentru comportamentul problematic;
- In ce conditii se manifesta problema;
- Care sunt consecintele comportamentului problematic;
- Care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului-problema;
- Ce modificari ar putea aduce acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului- problema.
Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentala ii va permite “sa se ajute singur”, iar terapeutul il va sprijini in dobandirea unor abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta, ci si eventualele probleme similare ce pot sa apara in viitor.
Terapeutul trebuie sa accentueze rolul temelor pentru acasa, subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei se desfasoara in viata de zi cu zi, pacientul urmand sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie. Pacientul este solicitat sa coopereze efectiv la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii pentru terapeut, prin transmiterea de informatii inverse (feedback) asupra eficientei tehnicilor aplicate si prin intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in functiune.
Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte, durata sedintelor, locul de desfasurare a acestora etc. De asemenea, pacientul este interogat cu privire la factorii de natura situationala care influenteaza comportamentul-problema, starile sale fiziologice, gandurile cu privire la simptomele sale, factorii ce tin de relatiile interpersonale, cat si despre comportamentul manifest.
Interviul preliminar are o mare insemnatate in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme, iar terapeutul este cel care il ajuta sa le ordoneze. In felul acesta dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile, iar pacientul incepe sa creada ca schimbarea este posibila. De pilda, daca un pacient se adreseaza terapeutului pentru o serie de probleme, cum ar fi dispozitia proasta, starea de plans, pierderea interesului si bucuriei de viata, fatigabilitate, tulburari de somn, scaderea stimei de sine, lipsa sperantei pentru viitor etc., terapeutul ii va explica ca este vorba de o unica problema – depresia -, pentru care sunt modalitati de terapie clar definite.
Poate apare si situatia inversa, cand pacientul crede in mod gresit ca are o singura problema, ca, de pilda, lipsa autocontrolului, cand, de fapt, este vorba de mai multe probleme, cum ar fi mancatul compulsiv, abuzul de alcool, dispozitia proasta, datorii si relatii interpersonale proaste – toate acestea necesitand o strategie separata de abordare.
Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei. De pilda, in cazul unui agorafobic este o utopie obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa, in schimb faptul ca poate merge singur in oras, fara probleme, reprezinta un obiectiv rezonabil. In cursul terapiei, psihoterapeutul va trebui sa manifeste o atitudine simpatetica fata de pacient, fara a-l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai ales in cazul pacientilor care sunt stanjeniti, au sentimente de culpabilitate sau se simt fara speranta.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala este o terapie de scurta durata, focalizata pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea sau vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice.
