Studiile actuale cu privire la terapia prin hipnoză se centrează pe integrarea hipnoterapiei cu psihoterapia cognitiv-comportamentală. Hipnoterapia cognitiv-comportamentală (apărută sub această denumire în anul 1980) poate fi privită drept una dintre cele trei modele de bază ale terapiei prin hipnoză, alături de hipnoterapia ericksoniană şi hipnoanaliză. În mod cert,  abordările cognitiv-comportamentale au ocupat o poziţie semnificativă în hipnoterapie cu mult înainte de această dată. Văzuţi dintr-o perspectivă actuală, Braid şi Bernheim, figuri proeminente ale hipnozei secolului al XIX-lea, au o orientare „cognitivă” şi „comportamentală”. Mecansimul fiziologic al relaxării este central atât în terapia comportamentală, cât şi în hipnoterapie. În perspectiva lui Braid (1845), cel care a introdus termenul de hipnoză de la grecescul “hypnos”, neuro-hipnotismul (“somnul nervos”) este utilizat în scopul contracarării stărilor de tensiune fizică şi nervoasă. Mai târziu, Bernheim (1887) a afirmat că hipnoza presupune o creştere a sugestibilităţii, numindu-şi abordarea “terapeutică sugestivă”.

Rolul sugestiei in hipnoterapie este similar celui de cogniţie în terapia cognitivă. În contextul actual, se vorbeşte tot mai mult despre autosugestia/autohipnoza negativă ca esenţă a psihopatologiei. Araoz (1988) a introdus conceptul de „autohipnoză negativă”, devenit central în hipnoterapia cognitiv-comportamentală actuală. Autohipnoza negativă este alcătuită din trei componente hipnotice: gândirea non-critică care activează procese inconştiente negative, imagerie negativă activă, sugestii post-hipnotice puternice/de impact sub forma afirmaţiilor negative. Autohipnoza negativă constă din ruminaţii (automatisme) de natură inconştientă cu privire la afirmaţii negative şi imagini mentale demobilizatoare pe care o persoană le încurajează şi adeseori le întreţine. Conceptul de autohipnoză negativă este similar celui de gânduri negative automate promovat de Beck. Autohipnoza negativă poate fi utilizată pentru a explica credinţele metacognitive şi procesele care contribuie la efectele specifice gândurilor negative automate. Gândirea negativă şi imaginaţia au puteri „hipnotice” atunci când sunt acceptate fără o evaluare critică. De-a lungul desfăşurării hipnoterapiei cognitiv-comportamentale, clientului i se arată modul în care conţinutul autohipnozei negative, al gândurilor autosabotoare şi al imaginilor intruzive pot fi modificate prin intermediul unui proces corectiv de „autohipnoză pozitivă”. În cele din urmă, el va fi învăţat „cum să controleze procesul autohipnotic” (Golden, Dowd şi Freidberg, 1987).    

Hipnoterapia cognitiv-comportamentală nu este doar „hipnoterapie plus psihoterapie cognitiv-comportamentală”, ci reprezintă o integrare a psihologiei comportamentale, cognitive şi sociale cu hipnoza tradiţională. Acest demers terapeutic se bazează pe diverse modele teoretice şi practice premergătoare apariţiei terapiei cognitiv-comportamentale moderne. Fără îndoială, hipnoterapia cognitiv-comportamentală adoptă principiile „eclectismului tehnic” promovat de Lazarus (1989) care încurejează clinicienii să utilizeze diverse metode din alte demersuri terapeutice şi să le încorporeze într-un model teoretic consistent. În plus, psihoterapiile actuale necesită o “croire” precisă a climatului terapeutic care să se muleze pe nevoile şi aşteptările clientului, fiind promovat termenul de „terapie făcută la comandă” („bespoke therapy”). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapeutic sunt adaptate necesităţilor fiecărui client în parte. Prin urmare, terapeutul ar trebui să stabilească cu acurateţe ce tip de relaţie, ce strategii terapeutice şi în ce condiţii pot fi aplicate în cazul fiecărui beneficiar al serviciilor de psihoterapie.   

Există un consens printre clinicieni legat de faptul că hipnoza întăreşte intervenţiile comportamentale şi cognitive, îndeosebi prin impactul pe care îl are asupra evoluţiei speranţei clientului în rezolvarea problemelor sale, facilitând relaxarea şi crescând gradul de absorbţie în imaginaţie. De-a lungul timpului, hipnoterapia a dezvoltat metode rafinate de sugestii verbale şi nonverbale care pot fi utilizate în scopul accentuării beneficiilor altor intervenţii psihoterapeutice. În plus, training-urile de autosugestie şi hipnoză oferă clienţilor  strategii de coping flexibile care pot fi aplicate într-o gamă variată de situaţii. 

În final, vom prezenta câteva argumente în favoarea integrării hipnozei în psihoterapiile cognitive şi comportamentale actuale (Dimitriu 2018):

• Mulţi clienţi au aşteptări sporite din partea tratamentului, datorită „puterii” percepute a hipnozei;
• Hipnoza favorizează şi induce o relaxare adâncă într-un mod eficient şi convenabil, iar relaxarea are o importanţă majoră în numeroase adordări terapeutice;  
• Hipnoza facilitează o stare de disociere sau detaşare, în special utilă în managementul durerii;
• Hipnoza sporeşte experienţele trăite în timpul imageriei mentale, devenind mai vii şi mai specifice, potenţând astfel numeroasele tehnici de vizualizare, inclusiv expunerea în imaginaţie;
• Hipnoza facilitează declanşarea unor stări emoţionale, cum ar fi cele din timpul abreacţiei şi regresiei de vârstă, într-un mod care potenţează intervenţiile terapeutice bazate pe expunere;
• Utilizându-şi creativitatea, prin intermediul tehnicilor verbale şi imaginative, hipnoterapeuţii înregistrează pe CD-uri şedinţe de autohipnoză, care pot completa în mod eficient şi convenabil şedinţele de terapie faţă în faţă.
• Prin intermediul sugestiilor hipnotice, clienţii execută în mod deliberat contrariul a ceea ce obişnuiesc să facă. În acest mod, putem dezvolta diverse strategii de ieşire din „hipnoza” gândurilor negative şi a ideilor iraţionale (aşa-numitele strategii de „de-hipnotizare”), asemănătoare cu tehnica „distanţării” din terapia cognitivă, precum şi cu alte abordări recente de tip meditaţie mindfulness şi terapii bazate pe acceptare şi angajament; 
• În combinaţie cu antrenamentele de tip mindfulness şi terapiile bazate pe acceptare şi angajament, hipnoza le permite clienţilor să-şi perceapă propriile gânduri negative ca fiind trecătoare şi neimportante, să accepte în mod activ anumite sentimente neplăcute şi dezagreabile şi să  evite identificarea cu propriile lor gânduri şi sentimente;
• De asemenea, sugestiile hipnotice şi posthipnotice pot fi administrate în legătură cu acceptarea lucrurilor sau faptelor care nu pot fi schimbate. 

Bibliografie

1. Araoz, D. L. & Negley-Parker, E. (1988). The New Hypnosis in Family Therapy. New York: Brunner/ Mazel.
2. Bernheim, H. (1887). Suggestive Therapeutics: A Treatise on the Nature and Uses of Hypnotism. New York: G. P. Putnam’s Sons.
3. Golden, W.L., Dowd, E.T. & Freidberg, F. (1987). Hypnotherapy: A Modern Approach. New York: Pergamon Press.
4. Dimitriu, Odette (2018). Hipnoterapia cognitiv-comportamentală în tulburările de personalitate. În: C. Popa, F. A. Sava şi D. David (coord.), Psihoterapiile cognitive şi comportamentale în tulburările de personalitate. Aplicaţii practice şi noi direcţii, Bucureşti, Editura Trei.  
5. Lazarus, A.A. (1989). The Practice of Multimodal Therapy The John Hopkins University Press.